December 21, 2014

Planeta Copiilor

Increderea in mine si-n actiunile mele mi-o dau copiii mei. Poate eronat, ca de altfel multe alte situatii in care realizam inconstient o legatura de tip cauza-efect intre noi si ceea ce traiesc si cum traiesc copiii nostri... Bucuria vine usor si se traieste usor, deopotriva, insa momentele de cumpana, inerente de altfel in dezvoltarea ca indivizi, lasa urme adanci in suflet, iar semnele de intrebare - de genul asa DA, asa NU, fac bine sau nu, cum va fi mai tarziu in functie de ce fac acum - ridica uneori distante de nemasurat.

Stiu sigur ca puii sunt adusi pe lume pentru ei, cu aripi mici, care cresc constant cat timp le oferim si spatiu sa se dezvolte. Desi legati de nevazut si nestiut, suntem personaje diferite nu numai dupa numarul de ani, ci si de structuri inca necunoscute medicinii, suntem ghemuri incurcate, de trairi, sentimente, atitudini alambicate cu care venim, le completam si sunt convinsa ca le si predam mai departe.

E dificil uneori sa ne gestionam propriile trairi, adulti fiind. E greu chiar sa credem si sa punem in aplicare teorii... oamenii sunt prea diferiti si prea frumosi asa! Lipsa de reactie mascata, nepotrivirea reactiilor uneori, trauma sufleteasca pana la izolare, desconsiderare a ceea ce pot face si a suficientei mele, evident sentimentul de vinovatie... Pe toate le-am incercat! Din fericire, de unele am scapat, cu altele inca ma mai razboiesc. Gresesc crezand ca a fi mama e cel putin egal cu a avea solutii infinite la situatii infinite. Pana si bolile copiilor mei, fie ele ale copilariei, m-au durut intai pe mine si mi-au sfarait in suflet ca un carbune-ncins... Alteori, in timpul crizelor de furie si plans, m-am simtit mai neputincioasa sau atat de neputincioasa precum copilul care nu reusea sa spuna altfel ce-l macina... Sau, stii momentele alea cand te auzi spunandu-i copilului replicile alea indigo pe care le-am auzit cu totii si ti-ai jurat ca niciodata, niciodata, dar chiar niciodata nu le vei repeta si tu?! M-a ajuns din urma acel niciodata si doare ca n-am gasit resursele sa pot altfel atunci... N-am stiut sau, pur si simplu, alt om fiind la randu-mi, n-am mai putut.
Din surse cu radacini adanc infipte-n mine, reusesc alteori sa tac, s-ascult, sa obs erv, sa ma detasez, sa ne traim separat, dar tot impreuna, vietile. Eu tot cu aripi, pe care le-tind tot mai mult, pana la lacrimi uneori, pentru a le da spatiul sa-si exerseze zborul.
Exista oameni care stiu sa raspunda prin joc la intrebari si situatii prea intortocheate pentru un parinte ca majoritatea dintre noi. Sunt vrajitori minunati, studiosi si experimentati care-au creat o planeta a copiilor, unde acestia se pot descoperi si dezvolta, unde aripile prind contur. Parintii primesc raspunsuri din actiunile puilor lor... atat de greu de descifat uneori, fara a le incalca teritoriul atat de personal si de necesar sa ramana asa.
FANTASTIGONIA.

December 17, 2014

Ce facem cu ei?

Ce scriu nu-i despre petreceri, vieţi irosite printre cearşafuri de-mprumut şi nici nu miroase a brad şi cozonaci. Cine doreşte poate schimba pagina…
Zilele astea trec mai greu ca niciodată pe lângă Cimitirul Eroilor Revoluţiei, răspund cu greu aceleiaşi întrebări rostită de omul curios de 5 ani pentru care moartea nu-i compatibilă cu tinereţea, iar vârsta finalului trebuie obligatoriu să fie la o vârstă dincolo de care el nu mai poate număra. Ştie de acum, deşi e mic, că cineva va duce dorul altcuiva şi doare…
Îs născută-n ’83. Revoluţia m-a surprins cocoţată pe plapuma bunicilor, apoi cu urechile ciulite la discuţiile veşnic în şoaptă dintre ai mei, când tata se-ntorcea de la serviciu şi se temeau să nu plece… unde? Nu ştiu… probabil unde-au mai căzut şi alţii. Apoi teama bunicii cu care se îndrepta spre mine pe potecuţa de lângă gard în timp ce eu veneam ţopăind cu pâinea-ntr-o mână şi două tancuri ţineau pasul cu mine pe şoseaua ce leagă un oraş mic de provincie de singura autostradă a vremii… Imaginea alb-negru a unei femei doborâte de gloanţe pe caldarâm lângă puiul ei, ucis şi el… m-am uitat pe furiş, printre degete, deşi părinteşte, să-mi protejeze sufletul, tata mi-a acoperit ochii cu mâna când imaginile cumplite rulau la tv ca dintr-o altă lume… Curiozitatea de copil a săpat în mine o amintire pe care nu pot şi nici nu vreau s-o uit… multă vreme am crezut că mi s-a părut, până când, adult fiind am revăzut-o într-un reportaj… am plâns.

December 13, 2014

"Eu nu ma caiesc c-am adunat in suflet si noroi..."

   Iertati-ma ca nu inteleg, ba gasesc si vina, dar cum sa pleci privirea cand vorbesti de tara ta?!
   Neamul asta n-a-nceput si nici nu se termina cu nici unul dintre noi. Sa nu confundam deprinderile, atitudinea, situatiile cu tara si ce-ar trebui sa reprezinte pentru fiecare dintre noi. 
   Cum sa pleci privirea cand vorbesti de tara ta?!
   E ca si cum ajuns in varful piramidei personale ori macar pe drum, langa oameni si situatii la fel de durabile precum baloanele de sapun, in mijlocul unui dans prea fericit, navalnic, printre vise si dorinte ravnite si-mplinite, inconjurat de personaje care mai sus, care mai cu straie de sarbatoare... Iti zaresti prin multime parintii! Sarmani, incaruntiti, plapanzi, prea batrani, prea vechi si murdari, fara deprinderi elegante si gusturi alese.. si las, si temator ca-ti zboara visul, iti pleci si-ascunzi privirea si sufletul de radacinile de care-atarni...
   Cum sa pleci privirea cand vorbesti de tara ta?!

December 8, 2014

Fantana dorintelor!

La noi acasa rar se prajesc cartofi...atat de rar incat omul de 5 ani considera momentul un fel de sarbatoare. Nerabdator ii gusta si declara, pesemne multumit:
  "-Mama, esti o bucatareasa excelenta...si dupa ce ca esti asa priceputa mai esti si frumoasa si calda. Ce sa zic! Esti un fel de fantana a dorintelor!"
Doamne, ce sa mai zic eu?! Nici ta-su nu m-a mintit asa de frumos :)...cum sa nu multumesc eu mereu pentru omul asta?