„Ţara mea are
câmpii mănoase
Dealuri înalte cu
mândre flori
Izvoare repezi şi
răcoroase
Un cer albastru
fără de nori”
...aşa eram
învăţată în copilărie şi imaginea creată era una idilică, misterioasă chiar la
vârsta când raza mea de existenţă se întindea pe vreo 40 km, depăşită de
maximum două ori într-un an, cel mai adesea o singură dată cu ocazia unei
călătorii atent programate spre mare...
Ştiam atunci că
nu-s alţii ca noi şi nu-i altă ţară ca a mea, avea de toate şi pentru asta
fusese atât de disputată de-a lungul istoriei...Fără să ştiu încolţea în mine
conştiinţa valorii de sine...căci aşa cred...imaginea locului de care aparţii,
chiar dacă atât de copilăresc percepută, te face un adult cu rădăcini adânci
sau nu. Atât de tainic şi profund am simţit toate astea copil fiind, încât ţara
mea nu era deloc o noţiune abstractă, ba dimpotrivă avea şi suflet iar eu mă
bucuram că-i a mea.
Astăzi am 31 de
ani sunt soţie, medic şi mamă şi nu-mi mai cântă nimeni versurile amintite, ba
dimpotrivă...cel mai adesea sunt întrebată DE CE NU PLECI? DE CE SĂ PLEC?! Aici mi-am cunoscut părinţii, aici am toate
poveştile anilor mei adunate, aici am iubit prima dată, aici mi-au spus copiii
prima dată mamă, aici l-am cunoscut pe Dumnezeu...sunt prea multe suflete şi
amintiri de împachetat...nu vreau să le înghesui în cala unui avion şi să le
duc către necunoscut. Vreau să le port cu mine,
să le-ating, să le văd, să le regăsesc de câte ori pot...nu vreau să le
duc dorul.
Ţara asta e toată
adunată într-un suflet: al meu, al tău,
al celor care sunt şi nu mai sunt, al celor care-au rămas şi mai ales al celor
care-au plecat...căci România asta uneori lăudată şi mereu condamnată nu-i
nicăieri mai adânc înfiptă decât în sufletul celor ce-au plecat şi pe care mai
devreme sau mai târziu, i-aduce
înapoi...dorul. Dor de mamă, dor de tată, dor de casă, dor de iarbă, dor de
hrană, dor de ploaie, dor de soare, dor de toate...dor de ţară.
Aici e locul unde
Dumnezeu încă îşi mai face loc în sufletele şi casele oamenilor...măcar de
Paşte şi de Crăciun...e locul unde tradiţia începe să fie căutată şi păstrată
cu sfinţenie...e locul unde prezentul face loc trecutului şi merg împreună.
E locul unde un
pui mic de 5 ani numără zilele până când îşi va însoţi tatăl să vadă soldaţii,
e locul unde povestea de seară îşi are un autor atât de cald şi răspicat spus
de puiul de om: ION CREANGĂ!
E locul unde
nu-mi permit tot ce-mi doresc uneori...dar e cu certitudine locul unde am
ce-mi foloseşte...
No comments:
Post a Comment