Aş putea să strig asta o zi întreagă, doar-doar o auzi cineva! Sunt
“vecină” cam șase ore pe zi cu o secție oncologică și atât de firească
mi se pare uneori vecinătatea cu grupul de oameni ce-și așteaptă în
tihnă rândul la tratament încât mă sperie… Am momente când totul e atât
de bine setat în mintea mea încât nici măcar faptul că trebuie să-mi fac
loc printre ei nu mă mai tulbură, dar în câte o zi îmi sare în ochi
câte-o ținută atât de aproape ca aspect de numărul anilor mei încât
setările mi se dau peste cap. Mi-aduc aminte atunci de toate văicărelile
mele cu mine (sunt tare zgârcită când vine vorba de ele, nu-mi place
deloc să le-mpart) și de toate luptele pe care mi se pare că le duc. Și
ele devin dintr-o data mici și eu mai mică decât sunt, și mă năpădesc
întrebările, și încerc să caut puterea lor de a se apropia cu atâta
smerenie de-o ușă dincolo de care nimic nu e sigur…
(Continuarea, pe Catchy.ro)
(Continuarea, pe Catchy.ro)
No comments:
Post a Comment