Și bolnavii de cancer sunt… OAMENI!

  Aş putea să strig asta o zi întreagă, doar-doar o auzi cineva! Sunt “vecină” cam șase ore pe zi cu o secție oncologică și atât de firească mi se pare uneori vecinătatea cu grupul de oameni ce-și așteaptă în tihnă rândul la tratament încât mă sperie… Am momente când totul e atât de bine setat în mintea mea încât nici măcar faptul că trebuie să-mi fac loc printre ei nu mă mai tulbură, dar în câte o zi îmi sare în ochi câte-o ținută atât de aproape ca aspect de numărul anilor mei încât setările mi se dau peste cap. Mi-aduc aminte atunci de toate văicărelile mele cu mine (sunt tare zgârcită când vine vorba de ele, nu-mi place deloc să le-mpart) și de toate luptele pe care mi se pare că le duc. Și ele devin dintr-o data mici și eu mai mică decât sunt, și mă năpădesc întrebările, și încerc să caut puterea lor de a se apropia cu atâta smerenie de-o ușă dincolo de care nimic nu e sigur…
 (Continuarea, pe Catchy.ro)

Greu de iubit

foto: Dorothea Lange

   Intr-una dintre zile am ajuns să-mi iau copilul mai devreme şi pentru 10 minute a trebuit să aştept. Vai, cât nu-mi place să aştept! Sunt tot timpul atât de pornită să fac şi să termin câte ceva încât gândul că eu aştept timpul şi nu el aleargă după mine nu mă încântă aproape deloc. Dar pentru că nu eram singură şi o altă mămică ajunsese înaintea mea, lesne de înţeles că mi-am găsit ceva de făcut. Așteptarea nu-mi picase bine, nici chef de vorbă nu prea aveam, noroc cu femeia – gardian ce-şi făcea datoria şi mai întreţinea şi mămicile grăbite. Tare mult îmi mai plac oamenii! Îi observ uneori discret; alteori de la atâta insistenţă par chiar tâmpă, dar ce sa fac dacă-mi plac?! Discuţia părea la început plictisitoare: vreme, ştiri, oameni cunoscuţi şi necunoscuţi încă mie, şi despre cât de greu e să ai copii, câte griji, responsabilităţi şi câţi bani trebuie să ai pentru ei...

 (Continuarea, pe Catchy.ro)

Of, femeilor, rele mai suntem…

  Da, n-am scris greşit, rele suntem. Nu ne mai ajunge comparatul, măsuratul, calculatul , cântăritul cu… privirea. Suntem mutate parcă brusc de pe Venus, pe Marte, ne măsurăm, scuzaţi limbajul prea neacademic pentru revolta-mi interioară, până şi găurile pe unde ne scoatem copiii. Prea grav nedefinite şi-ameţite, de ne limităm condiţia maternă şi bucuria nemărginită de-a fi mame, la cât de departe de ombilic se află locul pe unde ne aducem pe lume copiii. De parcă a fi mame e un proces sau calcul bine definit, ce începe la momentul X, se termină în punctul Y şi dă cu plus sau cu minus în funcţie de… cezariană sau naştere naturală.

  Cine citeşte şi observă de jur împrejurul său ştie la ce mă refer. Nu judec, nu arunc cu pietre, destul o fac alții, de parcă am fi un pic decerebrate şi-obligatoriu marcate, şi-așezate în rastel… Din contră, vă laud şi mă aplec în faţa tuturor. Oricare dintre voi care aţi ajuns până la momentul unei alegeri meritaţi o mică statuie. Voi, toate cele care creşteţi ce-a fost scos sau a ieşit natural din voi, meritaţi toată iubirea de care deja vă bucuraţi. Nu-i puţin lucru să ceri şi să primeşti o minune sau să te trezești cu ea peste tine…

  Mă întristează că, poate, prea obosite, prea nedormite, vă simţiţi nepreţuite şi v-arătaţi cu degetul. Prea judecaţi şi minimalizaţi opţiunile şi trăirile diferite de cele personale… Parcă noi veneam de pe Venus şi eram calde, paşnice şi bune, echilibrate în nebunia noastră, şi-i luam pe ei, războinicii de pe Marte, să-i domolim şi să-i iubim. Parc-aşa era povestea, ori eu, pesemne, m-am rătăcit între timp pe altă planetă…

(Continuarea, pe Catchy.ro)