July 25, 2014

8.40...

  Tu dormi, zana mica din povestile mele...si nu stii ca mama te priveste si se umple de tine...erai mica, mica, incruntat-suparata  si pufoasa, am supravietuit sa-ti aud glasul mic, nestavilit de circulara de cordon si sa-ti sarut fruntea calda, incretita si pufoasa...era 8.40 si-o dimineata racoroasa , usor innorata cam asa cum e azi...
   Te-ai cuibarit langa pieptul si sufletul meu...si n-ai cerut nimic...doar sa stai...si-ai stat...si te-am privit...mi s-a parut ca ne stim demult, desi nu ne-am vazut niciodata si nici chipul tau nu reusisem sa-l conturez...parca nu gaseam nimic sa-ti spun, nimic sa-ti povestesc...tu le stiai pe toate...cand ne-am ridicat amandoua sa-l luam pe Dudu in brate dupa ce cazuse de pe tobogan, cand te trezeai o data cu mine, de fiecare data, sa-l ascultam cum respira sub bandajul ce-i sprijinea clavicula franta, cand auscultam impreuna plamanii unor batrani la 3 dimineata si cand alergam afara de teama radiatiilor din camera de garda...cand imi sarea inima din piept alergand pe scari..gandindu-ma ce ma asteapta la etajul urmator...mereu ai fost cu mine, si-ai stat, si-ai inteles...si m-am rugat...mereu sa fii bine si din toate sa nu patesti nimic..ci sa devii puternica...si esti, zana mea mica! Ca o femeie! Si suparata uneori, si dulce si echilibrata...

No comments:

Post a Comment