ZAMBILE SI RASFAT...

       In casa miroase a zambile...mici, inghesuite, aplecate, troneaza si parfumeaza...ba pentru ca-s asa mici si puternice pun in inferioritate chiar nobila orhidee des si indelung inflorita. Ele nu stiu ca-s mici, mov si ca ma bucura...e aproape unicul rasfat pe care mi l-am permis in ultimele zile, in rest gandurile isi fac loc...ca sa le-alung...aproape ca n-am timp de pierdut gandind...e-o cerinta prea mare de brate si de suflet la mine-acasa.
       Ma gandesc ca nu-i suficient uneori sa iubesti fara masura si-as fugi de teama...mancand pamantul...de teama ca-s prea mica si nu-s destula...Alteori...de mult mai multe ori, aproape intotdeauna din care matematic scad "uneori", ma intorc sa-i iau in brate, sa-i mangai de "n" ori, sa le spun ca-i iubesc ca niciodata si ca nimeni, sa stie ca sunt ai mei iar eu is cea mai norocoasa ca-i asa, ca-s minuni si nu oameni, ca-s suflete mici, blande si curajoase, sa le sarut manutele intepate, tusea, durerile mici si somnul chinuit de microorganismele naturii, sa le vad gatul mic, sa le "ascult" plamanii care in loc de murmur striga "mama" si sa-mi usuc si ascund lacrimile si sufletul in parul lor...
        Si-apoi eu stiu ca nu-s singura mama de pe lume...dar sunt unica din casa noastra si n-am nici aripi de inger ci picioare adanc proptite pe pamant si nu-s vreo sursa inepuizabila de energie..poate doar de lacrimi, vointa si iubire...Caci de n-ar fi astea, n-as putea rade cand de fapt as plenge, n-as mangaia si saruta cand as urla de durerea lor si tristetea mea ca un animal ranit si-as inlemni de neputinta in loc sa ma misc pe ritm si-n pasi de dans cu 2 gaze mici, diferite dupa varsta si numarul de kilograme, agatate cu nesat de bluza, colantii si sufletul meu...uneori si de par...
       Si ce-i si mai adevarat...nu pot spune ca nu ma bucura si nu-mi vine sa strig cate reusesc sa-i invat...:)
       Zilele trecute, cand febra a mai scazut, frisonul si junghiul au trecut, ralurile s-au mai linistit, iar branula a fost cel putin acceptata si nedeclarata dizgratie nationala, mi s-a explicat atat de logic cat sa pricep si eu ca nu-l pot ausculta atata ca nu-s doctor de copii, ca nu-s" medica" cum trebuie ca n-am halat pe mine...avea dreptate: i-am zis ca-mi pun unul daca-i nevoie, ca pe el il dor celulele rosii care se lovesc de degetelele lui si ca marul pe care mai aveam un pic si i-l mestecam eu...numai sa-l inghita...e chiar foarte bun pentru ca el deja ii simte VITAMINA! Apoi Vlad, semn ca se recupera repejor a avut chef de-o revista din care la un moment dat trebuia sa rezolve o tema: erau insirate mai multe imagini cu obiecte ce indicau ceva: un ceas de perete, o busola, un ceas de mana, termometru, masuratoare de alimente si-o clepsidra, iar el ar fi trebuit sa le incercuiasca pe cele ce masurau timpul. Ca sa ma asigur ca intelege despre ce-i vorba, am verificat daca stie la ce-i foloseste fiecare obiect; le-a spus pe rand si-am ajuns la final cu termometrul ca o cireasa de pe tortul ultimei noastre saptamani, gandindu-ma ca a intrat de-atatea ori in contact cu el in ultimele zile, incat ce-i usor la sfarsit punem.
      Si zic: "-Si termometrul...ce masoara, mami?"
      El: " Ne masoara (pune un degetel bont si iubit in barbie, semn ca se gandeste)..ne masoara...fundul, mami!"


  Dragul meu mic, ai atata dreptate!  Mama ta e prea inchistata, se vede treaba, in sabloane si cursuri despre locuri de masurare a temperaturii; viata-i mult mai simpla si practica, iar tu esti norocos s-o vezi asa...nu uita asta..restu-i poveste!